Farul din inimioară

Într-o seară în care stelele păreau mai reci și casa era prea tăcută, Aris stătea ghemuit lângă mami, cu privirea pierdută în fereastră.

Îi era dor de tati, de râsul lor împreună și de brațele în care se simțea acasă. Dorul îl apăsa așa de tare încât părea că nici păturica lui preferată nu îl mai încălzea.

Atunci mami s-a aplecat și i-a spus pe un ton blând: „Vrei să-ți spun un secret pe care doar noi doi îl știm?”

Așa a aflat Aris că tati are un far pe o stâncă înaltă, în mijlocul mării, unde valurile cântă și vântul aduce miros de sare.

Când tati e departe, urcă treptele lungi și spiralate până în vârful farului, aprinde lumina aceea caldă și o trimite drept spre inimioara lui Aris.

Lumina nu se oprește niciodată, trece peste munți, peste câmpuri, peste case, până îl găsește.

Dar mami i-a spus și altceva. „Nu doar tati are un far. Și eu am unul, aici, aproape de casă, într-un loc unde iarba crește înaltă și florile își mișcă petalele în vânt.

Farul meu și farul lui tati își trimit mereu semnale unul altuia. Lumina lor se întâlnește exact deasupra ta și se împletește într-o îmbrățișare de raze care te veghează oriunde ai fi.”

Aris a închis ochii și a văzut în mintea lui cele două faruri. Pe tati, în vârful stâncii, privind marea nesfârșită,

și pe mami, lângă câmpul plin de flori, amândoi aprinzându-și farurile în același timp. Razele lor se întâlneau undeva în cer și coborau spre el, acoperindu-l ca o pătură de lumină.

În zilele în care era la mami, lumina farului lui tati venea de departe, purtând miros de mare și gust de aventură.

Când era la tati, lumina farului mamei se strecura peste dealuri, aducând miros de flori și liniștea serilor de acasă. Niciuna dintre lumini nu se stingea vreodată și niciuna nu uita drumul.

Într-o noapte, Aris a visat că merge la ambele faruri.

A ajuns mai întâi la cel al lui tati, a urcat treptele spiralate și a privit marea care se întindea până la cer.

Apoi, cu o barcă mică, a ajuns la farul mamei, unde câmpurile erau atât de pline de culori încât păreau pictate.

Cele două faruri „vorbeau” între ele prin semnale blânde de lumină, iar fiecare cuvânt luminos era despre el.

De atunci, ori de câte ori îi era dor, Aris își amintea că are două faruri care nu dorm niciodată și care, chiar dacă sunt în locuri diferite, luminează aceeași inimă: a lui.